Cum îi ajutăm pe copii cu agresivitatea

Mușcă?! Împinge?! Trage de păr?! Copilul tău s-a năpustit vreodată asupra altuia și l-a rănit? Poate un alt copil agresiv l-a deranjat pe al tău? Aproape toți părinții fac eforturi pentru a înțelege și a-și ajuta copiii când îi rănesc pe alții sau sunt chiar ei răniți de către alți copii. E un șoc pentru noi prima oară când drăgălașii nostri fii sau fiice mușcă dintr-o dată pe cineva sau aruncă cu ceva în bebelușul familiei. Iată câteva principii care să vă ghideze pentru a înțelege și potoli agresivitatea copiilor, așa încât ei să se poată relaxa și bucura de prietenii și frații lor.

Mai întâi, este necesar să întelegem că copiii nu vor să facă rău nimănui. Ei ar prefer să se distreze, să se simtă în siguranță și iubiți. Ei se joacă frumos atunci când se simt conectați.

Atunci când copiii pierd sentimentul de conectare, ei se simt încordați, speriați sau izolați. În această stare de ”urgență emoțională”, ei se năpustesc asupra altor copii. Copiii nu intenționează să fie răutăcioși. De fapt, agresivitatea nu poate fi controlată de copii.

De exemplu, într-o dimineață obișnuită la grădiniță, vocea interioară a emoțiilor copilului ar putea spune:
Mama a plecat. Nu mă place – m-a grăbit jos din pat apoi mi-a ordonat să-mi mănânc micul dejun. A gângurit la bebeluș, dar pe mine nu mă place. Mă simt îngrozitor. Uite-l pe Joey. El pare fericit. El de ce are posibilitatea să fie fericit?

Copilul e iubit. Are părinți buni. Dar când se simte deconectat ar putea să se răzbune pe ceilalți.

Dacă un copil se simte în siguranță, îți va arăta mai ușor sentimentele

Când se simt în siguranță să-și arate sentimentele, copiii supărați nu vor răni pe nimeni. Ei simt o legătură puternică cu părintele sau educatoarul și vor apela la ajutorul celei mai apropiate persoane iubite. Vor plânge și vor elibera ghemul de sentimente de frică și suferință pe care îl au. Adultul care ascultă și permite copilului să se ”destrame” îi face copilului un cadou uriaș – oferă destulă grijă și afecțiune cât să-i permită copilului să vindece sentimentele care îi fac viața grea.

Dacă un copil NU se simte în siguranță, poate semnaliza nevoia pentru atenție devenind agresiv

Copilul care se dezlănțuie agresiv se simte trist, înspăimântat sau singur. Nu pare să-i fie frică atunci când mușcă, impinge sau lovește, dar frica este de fapt miezul problemei lui. Frica îl privează pe copil de sentimentul de afecțiune față de ceilalți. Încrederea naturală a copilului este înăbușită de sentimente precum: ”Nimeni nu mă înțelege. Nimănui nu-i pasă de mine.” Dacă privești cu atenție poți să vezi cum aceste sentimente transformă fața copilului, chiar înainte de a se dezlănțui, furându-i flexibilitatea și sclipirea din priviri.

Copiii au aceste sentimente de izolare indiferent de cât de apropiați și iubitori sunt părinții lor. Unii copiii sunt înspăimântați și agresivi doar ocazional. Unii copiii au constant sentimentul de frică și disperare care provine din circumstanțe ce nu au putut fi controlate de nimeni. Copiii dobândesc frica dintr-o naștere dificilă, ca urmare a unor tratamente medicale, a tensiunilor din familie, a tristeții celor din jurul lor sau ca urmare a absenței unor persoane dragi. Orice moment în care copilului i-a fost frică, poate crea o tendință către agresivitate.

Părinții și educatorii au puterea de a ajuta un copil agresiv. Agresivitatea nu poate fi ștearsă folosind rațiunea, argumentele logice sau Time Out. Ghemul interior de emoții intense nu poate fi atins cu recompense și pedepse. Copilul nu-și poate controla comportamentul din momentul în care se simte deconectat.

Primul pas pentru a ajuta un copil agresiv este să oprim comportamentul apropiindu-ne și oferind conectare. Apoi, ascultarea îl ajută să vindece suferința pe care o simte. Copilul va râde sau va plânge, va tremura, va transpire sau se va zbate cu putere. Adultul oferă conectare și siguranță și timpul necesar copilului pentru a se elibera de frică. Plânsul, zbuciumul fizic și transpiratul ajută sistemul limbic – partea de creier care dă alarma emoțională atunci când simte frică – să își restabilească ordinea și să funcționeze creând o breșă pentru sentimentele ce nu pot fi controlate.

Iată câțiva pași simpli pe care îi poți urma atunci când copilul devine agresiv. Cu timpul, aceste măsuri vor goli creierul copilului de emoțiile care cauzează agresivitatea, îl vor apropia de tine și îl vor face mai flexibil în joaca cu ceilalți copii.

Cunoaște-ți copilul și pe tine însuți

Roagă pe cineva să te asculte cât timp vorbești despre sentimentele care te încearcă pe tine atunci când copilul este agresiv. Comportamentul supărător declanșează în noi o serie de emoții – frică, furie, vină – care ne fac incapabil să arătăm căldură, ba mai mult ne face să reacționăm astfel încât să-I speriem și mai tare pe copii. Vorbind cu un alt adult și descărcând aceste sentimente te ajută să te pregătești pentru a-l ajuta pe copilul tău.

Observă. În ce condiții copilul este copleșit de frică? Cumva după ce mami a fost plecată la o ședință cu o seară înainte? Poate după ce au fost certuri în casă? Sau poate când se adună mai mulți copii la un loc? Când e lăsat să se joace singur cu un frate într-o altă camera? În general, părinții pot ghici destul de bine când copilul lor se simte deconectat și devine agresiv.

Nu te amăgi! Nu mai spera că ”de data asta nu se va întâmpla”. Pregătirea emoțională este importantă. Dacă atunci când vă hârjoniți, copilul te mușcă, fii pregătit mental că o va face din nou și data următoare.

”Patrulează” cu atenție dar prietenos pentru a surprinde comportamentul de cum se declanșează

Fii pregătit pentru agresivitate rămânând în apropierea copilului. Vino atât de aproape cât este necesar pentru a ajunge la copil imediat în caz că se manifestă agresiv.

Când comportamentul așteptat se manifestă, este necesar să fii destul de aproape pentru a interveni rapid și calm pentru a opri mânuța copilului tău să aterizeze în părul cuiva ori dinții lui să te composteze sau pumnișorul să lovească un prieten. Deoarece copilul nu poate controla comportamentul agresiv, are nevoie de tine pentru a-l opri să rănească pe cineva. Poți să spui ceva de genul: ”Nu te pot lăsa să-l lovești pe Jamal” sau ”Oh, nu, nu cred că vreau ca dințișorii ăia să se apropie mai mult”, în timp ce îi ții fruntea la câțiva centimetri de umărul tău.

Oprește comportamentul apoi Rămâi și Ascultă

După ce ai oprit comportamentul, conectează-te! Dă-i copilului supărat contact visual, o voce caldă și contact fizic blând. Are nevoie de un semn că e în regulă să-ți arate cum se simte. Poți să spui lucruri precum: ”Știu că nu te simți bine”, ”Sunt aici și am să te mențin în siguranță”, ”Se pare că ți-e greu acum”, ”Spune-mi te rog despre cum îți este”, ”Nimeni nu e supărat pe tine” sau ”Vreau să stau cu tine acum”.

Sentimentele care cauzează agresivitatea vor ieși la suprafață. Plânsul și lupta fizică le vor ajuta pe copil să se elibereze de emoțiile care îl determină să se comporte astfel. Nu te aștepta de la copilul tău să fie rezonabil. Cel mai probabil el nu va folosi cuvinte pentru a-ți spune cum se simte. Limbajul corporal sau tonul pe care plânge sau urlă îți vor vorbi. Arată-i afecțiunea ta în timp ce se revoltă plin de supărare. Menține pe toată lumea în siguranță limitându-i mișcările atunci când este nevoie – prinde-i încheietura pentru a nu-ți smulge ochelarii sau pune-i o mână în jurul taliei pentru a nu-i permite să te lovească peste picioare.

În timp ce își descarcă de emoțiile puternice nu poate raționa. Nu-i ține predici și nu-i da explicații. Chiar și copiii foarte mici știu diferența între bine și rău. Dar când sunt inundați de sentimente, nu pot asculta vocea interioară a rațiunii și nici pe a ta. După ce sentimentele nefericite s-au dizolvat, copilul poate să-și amintească singur principiile și valoriile pe care i le-ai insuflat.

Dacă ajungi prea târziu, decide pe cine vei asculta mai întâi.

Dacă ajungi la locul faptei prea târziu, atunci mai mulți copii vor avea nevoie de ajutorul tău. Îndepărtează primejdia imediat. Pune mâna peste jucăria ce stă să fie aruncată, descleștează degetele copilului din părul surioarei lui.

Nu arunca vina, nu rușina și nu pedepsi! Acest fel de acțiuni mai mult înspăimântă copilul și îl izolează. Adăugă alte răni la cele care deja cauzează agresivitatea în copilul respectiv.

Decide-te pe cine vei asculta mai întâi. Atât agresorul cât și victima au nevoie de tine. Vei fi mult mai eficient dacă te vei concentra pe rând pe fiecare copil, dându-le câte un moment de atenție. Încearcă să dai aceeași cantitate de atenție și agresorului și victimei. Bineînțeles, cineva trebuie să verifice daunele suferite de victimă și să-i arate că îi pasă. Dacă hotărăști să te concentrezi pe agresor, îi poți spune copilului care a fost rănit: ”Îmi pare rău. Asta a durut. Am să stau un moment cu tine. Apoi trebuie să o văd pe Marla și să o ajut – cred că era tare supărată dacă ți-a făcut așa ceva.” Ai putea să încerci să ții aproape copilul care plânge în timp ce oferi asistență agresorului.

Fă tot ce poți pentru a îndepărta sentimentul de vină

Trebuie să înțelegi următorul lucru, copiii care rănesc alți copii se simt deja vinovați și se îndepărtează și mai mult de oameni decât o fac deja. Vinovăția șterge din mintea copilului abilitatea de a arăta că îi pasă. Acea privire care spune ”Nu-mi pasă” este înșelătoare. De fapt copilul are inima sfâșiată pentru că a ajuns atât de disperat. De multe ori, acest sentiment îi împiedică pe copii să plângă și să se elibereze de sentimentele care i-au copleșit și care au cauzat agresivitatea.

Dacă nu plâng sau nu se luptă cu sentimentele care sunt sursa agresivității, vor avea în continuare probleme în a-și controla impulsurile agresive, deci obiectivul tău trebuie să fie CONECTAREA. Un copil care se simte conectat poate să își vindece fricile. Un copil care NU se simte conectat, NU poate să lucreze cu fricile lui.

Fii generos cu conectarea! Copiilor le vine mai ușor să se conecteze cu tine dacă află că îți dorești să fi ajuns la timp să-i ajuți. Ai putea să spui ceva de genul: ”Îmi pare rău că nu am observat că ești supărat pe Ginger. E treaba mea să vă mențin în siguranță. Știu că nu ai vrut să-i faci rău.”
Dacă în acet moment copilul poate plânge sau face un tantrum, atunci procesul de vindecare a început. ASCULTĂ! Uneori, simpla ta prezență poate sparge crusta izolării, iar sentimentele pot curge nestăvilite. Sentimentele pe care le exprimă acum sunt sursa problemei. Ar putea să se simtă furios pe tine sau deodată să îi fie frică să fie atins sau să îl înspăimânte apropierea de tine. Aceste răspunsuri de frică indică încrederea pe care o are copilul că tu poți face față celor mai înspăimântătoare și sălbatice sentimente ale lui. Dă-i șansa să elibereze aceste sentimente până când ajunge la o stare de calm. Va decide singur când a terminat.

Un copil care nu-și poate arăta sentimentele nu e defect, doar se simte pierdut și izolat

Uneori, un copil care a rănit pe cineva, nu poate simți nimic. Sentimentul de vină înconjoară cu un gard înalt sufletul lui. Nu se simte deloc în siguranță. Poate cel mai bun lucru pe care îl poți face este să petreci cu el un moment – sau cinci sau zece – în care să îi acorzi atenția ta făcând ceva ce el își dorește. Nu înseamnă că îi recompensezi comportamentul ”rău”. De fapt, îl ajuți pe copilul tău să se reconecteze. El are sentimente puternice pe care are nevoie să le elibereze și în scurt timp va găsi un motiv să se supere și vei avea astfel ocazia să ajuți din nou. Pretexte foarte ușor de accesat ar putea fi faptul că nu-și găsește jucăria preferată sau că urăște cum i-ai tăiat sendvișul. Aceste mici pretexte îi permit copilului să plângă așa cum nu a putut-o face înainte.

Fă tot ce poți pentru a încuraja apropierea și a restabili conectarea

Încurajează copilul să vină la tine când este supărat. Copiilor nu le vine ușor să facă asta atunci când poartă în suflet un ghem de tensiuni, dar oferind alternativa în care tu îți dorește să vină la tine când are nevoie de ajutor, setează direcția pe care o poate urma în etapele următoare ale vieții. După multe episoade de plâns în brațele tale și după ce a eliberat o parte din frici, ai mai mari șanse să caute ajutorul tău în loc să rănească pe cineva atunci când se simte deconectat.

Petrece timp cu copilul și încearcă să-i stârnești râsul cât de des poți. Conectarea prin joacă, cu un adult blând, poate fi o metodă puternică de a păstra sentimentul de apropiere mai mult timp. Senzația de apropiere și stare de bine, îl vor ajuta să rămână în buni termeni cu prietenii și frații săi.

Ceea ce trebuie să-ți amintești este că un copil agresiv este un copil condus de frică. Nu te lăsa păcălit de crusta subțire ca o hârtie a comportamentului pe care îl expune și cu care își protejează inima fragilă. S-a întâmplat ceva ce l-a speriat, iar el face tot ce poate pentru a se proteja. Acum așteaptă pe cineva, posibil chiar pe TINE, să se apropie și să întrebe ce s-a întâmplat, să asculte și să-i spună că e un copil bun chiar și atunci când se simte rău.

Dacă te-ai săturat sau ești furios pe comportamentul copilului tău, caută un alt adult care să te asculte pe tine, fără să te judece și fără să-ți dea sfaturi. Vorbește despre ceea ce-ți vine ție să faci atunci când începe comportamentul agresiv. Vorbește despre cum era tratată agresivitatea atunci când erai tu copil. Cei mai mulți dintre noi simt nevoia să fie agresivi atunci când copiii lor sunt agresivi cu ceilalți. Găsește în sufletul tău gândurile care te fac să râzi și să plângi. Stai pe firul acestor gânduri și eliberează conglomeratul de sentimente care te tensionează atunci când încerci să intervii sau să te conectezi. Uneori ajută să îți scuturi zdravăn partenerul de ascultare, să lovești cu pumnii în canapea sau să găsești o altă metodă de a-ți elibera energiile agresive. Acest fel de ascultare îți va permite, în momentele dificile, să rămâi concentrat pe copil în loc să fii distras de propriile tale tensiuni.

Iată un exemplu despre cum un tată și-a ajutat copilul cu un comportament agresiv:

Prietenul meu are un copil de 6 ani pe nume Johnny care, în ultima vreme, a devenit agresiv cu alți copii. Îl cunosc de când avea două săptămâni. A adoptat acea atitudine de ”nu-mi pasă” și e mereu foarte solicitant, ceea ce o sperie pe mama lui și îi îndepărtează pe ceilalți adulți. Această atitudine îi face probleme cu partenerii de joacă, îl izolează și are potențialul de a-l transforma într-un agresiv cronic. Uneori se întâmplă să strige ”De ce nu mă omori și gata!”, ceea ce îi nedumerește și îi alarmează în același timp pe cei din familie. Am fost invitat să perec timp cu el într-un weekend, iar el a fost încântat să mă primească.

Din momentul în care s-a trezit sâmbătă dimineață a căutat orice oportunitate pentru a juca jocuri dure. Ne-am hârjonit din plin, am făcut trânte, am făcut tot felul de concursuri care ne puneau la încercare puterea fizică, întreceri si sărituri pe trambulină și ne-am jucat de-a ”v-ați ascunselea”. Am încercat o varietate de strategii de jocuri de ascultare (Playlistening) și-am dat-o în fasole la numeroase jocuri la care el a fost mai bun decât mine. Ne-am conectat bine de tot. Apoi el a cerut să invităm un băiețel din vecini să ni se alăture. Am explorat împreună cartierul până am ajuns în curtea unei școli. Băieții au încercat din răsputeri să omoare niște veverițe aruncând pietre în ele. Au râs mult. La început mi-am făcut griji pentru veverițe și pentru comportamentul lor, dar m-am gândit să dau o șansă jocului să văd unde duce și am hotărât să nu pun încă limită. Din fericire nu a mai fost nevoie pentru că veverițele au fost mai rapide decât băieții.

Mai târziu, Johnny a devenit mai dur, arătându-și comportamentul de ”băiat rău” față de prietenul lui. Între băieți au început să apară disensiuni. Băiatul mai mic a cedat la câteva dintre cererile lui Johnny, apoi a devenit din ce în ce mai puțin flexibil. Într-un sfârșit m-am dus lângă Johnny, mi-am pus mâna peste umerii lui și i-am spus că n-am să-l las să se comporte așa. I-am spus că nu poate continua să strige, să țipe și să-și maltrateze prietenul. Știam că felul în care se comporta nu era o reflecție a valorilor ce i le transmisese familia. ”Nu așa interacționăm cu ceilalți”, i-am spus. A început să protesteze, s-a supărat pe mine și a vrut să plece. I-am spus că vreau să stea cu mine. I-am amintit că mie îmi place de el foarte mult. Mi-am pus mâna în jurul umerilor lui, iar el a început să se lupte cu mine apoi a izbucnit în plâns.

În timp ce plângea i-am spus: ”Johnny, eu te cunosc. Tu nu vorbeai așa cu alți copii. Știu că nu te băteai cu ei așa cum o faci acum. Eu nu te-am văzut niciodată comportându-te astfel. Ce s-a întâmplat să te facă să te comporți așa?”. A plâns puternic o perioadă lungă de timp încercând mereu să se lupte cu mine. Îmi pusesem mâinile în jurul lui destul de larg, dar sufficient cât să-l împiedic totuși să fugă. L-am încurajat să se împingă tare în mine, să se lupte și i-am admirat puterea de a se folosi de rezistența mea pentru a lucra la niște sentimente atât de puternice. Îl întrebam din când în când ”ce s-a întâmplat?”, iar el răspundea ”vreau să mă țină mama în brațe” (mama lui venise cu noi și stătea foarte aproape). După un timp mi-a spus pe un ton categoric: ”N-am să-ți spun. Dă-mi drumul!”. I-am răspuns: ”Încă puțin” și am rămas să ascult în continuare potopul de sentimente ce se revărsa din el cu gândul că în sfârșit de apropiam de ceva semnificativ. Întrebam în continuare cu blândețe ce s-a întâmplat, iar el continua să plângă cu putere.

Într-un sfârșit, mi-a povestit incidentul care îl speriase și îl rănise. Un alt băiat se comportase cu el exact așa cum făcuse el astăzi cu prietenul lui și îl mai și lovise peste față. În acel moment, nu fusese capabil să se apere, să lupte pentru el însuși. A mai plâns o perioadă lipit de mine. Suspine lungi au scos la iveală mâhnirea pe care o purta cu el. Totul s-a terminat cu bine. De atunci înainte comportamentul lui s-a mai îndulcit. În acea seară când ieșisem împreună cu o altă familie, un alt băiețel a avut o criză de plâns când mama nu l-a dus acasă ”chiar acum”. Johnny a oferit suport și asigurări tânărului său prieten în timp ce acesta plângea și protesta. Cred că mai are mult de plâns până să se elibereze de tot de sentimentele care îl fac să se comporte așa, dar cred că am făcut un pas important.

un tată din Albaquerque, New Mexico

Acest articol a fost tradus de Irina Nichifiriuc, instructor certificat Parenting by Connection. Aflați mai multe despre Irina, vizitându-i pagina ei Sfatul Mamei aici.

Leave a Comment

Scroll to Top