Care-i problema cu bătaia

problem spankingÎn multe dintre culturile occidentale există o istorie lungă privind permisiunea de a bate copiii. Mulți dintre părinții noștri foloseau această metodă de disciplinare. Cei mai mulți dintre noi credem că părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine ca să ne iubească. Când vine vorba despre a ne bate sau nu copiii, problema este destul de confuză – dacă noi am devenit adulți integri deși părinții noștri ne-au bătut, oare n-o fi bătaia o metodă acceptabilă, ba chiar dezirabilă de a disciplina copiii?

Mie mi se pare necesar să ne răspundem la trei întrebări de bază despre bătaie. În primul rând, să ne întrebăm care este efectul pe termen lung al bătăii asupra copiilor? În al doilea rând, pedeapsa corporală chiar funcționează pentru a controla comportamentul copiilor? Iar cea de-a treia întrebare, pe care ne-o punem rar dar care este foarte relevantă și de la care, poate, ar trebui să începem, este: ce efecte are bătaia asupra noastră, a părinților?

Care este efectul bătăii asupra părintelui?

Atunci când aplică pedeapsa corporală părinții sunt furioși. Atunci când o persoană este furioasă ea are nevoie să redobândească controlul asupra situației, iar o acțiune fizică pare să aducă un soi de ușurare. Părintele care își lovește copilul se va simți, pe moment, îndreptățit să o facă, se va simți răzbunat și în control. Poate îi va da părintelui impresia că nu s-a lăsat călcat în picioare.
Totuși, sunt foarte puțini părinți care, privindu-și bebelușul, s-au gândit: ”Abia aștept să plesnesc frumusețea asta de fetiță” sau ”Când o să mai crească un picuț o să fie atât de bine să-i trag o mamă de bătaie”.

Știm că aceste afirmații sunt absurde. Atunci când un părinte simte că nu are altăalternativă decât bătaia, ceea ce-l motivează să acționeze este disperarea. Pur și simplu, nu mai știe ce să facă. Bătaia nu făcea parte din planul original pe care îl avea legat de educația minunii din viața lui.

Noi, părinții, trebuie să ne înăsprim emoțional pentru a putea pune în aplicare pedeapsa corporală. Trebuie să ne împietrim inimile. Sau poate, cel mai adesea, se întâmplă ca o situație dificilă pe care am tot încercat să o rezolvăm ajunge să ne destabilizeze emoțional și să ne trimită într-un loc unde nu putem simți iubirea. Din acel loc întunecat simțim că e vina copilului că mâna noastră l-a lovit, că nu e vina noastră ci a lui.

Eu nu cred că părinților le place să-și bată copiii. Cu cât o fac mai des cu atât părinții se simt mai puțin împliniți. Bătaia e drumul către un loc în care părinții nu aleg să fie, dar cei care o aplică sunt de cele mai multe ori prea stresați, atât de nevoia de a lovi, cât și de alte situații provocatoare din viața lor, pentru a putea vedea în interiorul lor semnul cu ”Schimbă direcția!”.

Bătaia controlează comportamentul copilului pe termen scurt?

Atunci când un copil ia bătaie, sistemul lui limbic (centrul emoțional al creierului și parte a creierului, de buna stare a căruia, depinde puterea de învătare și înțelegere) întră în stare de avarie. Creierul copilului percepe bătaia ca pe o situație periculoasă și răspunde în consecință.

Pentru copil este o experiență în care el se simte mic și incapabil să controleze o forță copleșitoare și impredictibilă. În această stare fiind, creierul lui nu poate învăța nimic. Cortexul lui prefrontal, centrul rațiunii și discernământului, se închide. Prin urmare, comportamentul din timpul si de după bătaie nu este un comportament grijuliu ci unul reactiv.

”Controlul” pe care părintele se luptă să îl obțină nu are nimic de a face cu educația, învățarea sau puterea copilului de a înțelege ce e bine și ce nu. Are de a face cu frica. Ceea ce ”învață” copilul este că, parcă din senin, pentru motive pe care nu și le poate explica, el a fost lovit sau rănit de o persoana care îl iubește. Aceasta este o lecție care îi provoacă multă confuzie.

Bătăile sunt percepute de către copil ca fiind acte arbitrare de violență. În timp, între copil și părinte se acumulează sentimente de frică și indignare (ciudă). Cu cât mai mult timp mintea copilului rămâne blocată din cauza atacurilor suferite, cu atât mai reactiv va fi comportamentul său. Rezultă un cerc vicios: copilul plin de frică devine agresiv sau retras, părintele răspunde prin bătaie, copilul acumulează și mai multă frică, prin urmare își pierde controlul și mai des.

Așadar, chiar dacă o bătăiță bună are ca rezultat un copil mai silențios, mai precaut pentru câteva ore, această pace aparentă are un preț ridicat. Sentimentul de siguranță, împreună cu abilitatea copilului de a raționa, de a coopera, de a învăța și de a se încrede în ceilalți vor fi erodate cu fiecare bătaie. La fel se va întâmpla și cu deschiderea de a arăta dragoste față de părintele său.

Care sunt efectele pe termen lung ale pedepsei corporale?

Atât în Statele Unite, cât și în alte țări ale lumii s-au făcut numeroase studii privind efectele bătăii asupra copiilor. Rezultatele arată clar faptul că efectele bătăii asupra copiilor sunt negative. Academia Americană a Pediatrilor împreună cu o lungă listă de instituții profesionale au luat poziții clare împotriva folosirii pedepselor corporale pe copii atât acasă cât și în instituțiile de învățământ.

Un studiu extins a arătat că cu cât părinții au folosit mai mult pedeapsa corporală pentru a opri comportamentul antisocial al copiilor, cu atât mai mult comportamentul antisocial a devenit mai frecvent (Straus, Sugarman & Giles-Sims, 1997). Cu cât mai des sunt loviți copiii cu atât mai mare este probabilitate ca, la rândul lor, să lovească pe alții, inclusiv colegi și frați, iar la maturitate este mai probabil că își vor lovi partenerii de viață (Straus & Gelles, 1990; Wolfe, 1987).

Studiile arată că chiar și o frecvență scăzută a momentelor în care copilul a fost bătut poate fi asociată cu simptome ale depresiei la maturitate (Strauss, 1994; Strassberg, Dodge, Pettit & Bates, 1994). O meta-analiză reprezentativă a optzeci de studii privind pedeapsa corporală, desfășurate pe parcursul a șase decenii, a concluzionat că pedeapsa corporală aplicată copiilor a fost asociată cu implicații negative incluzând comportament delincvent si antisocial, risc crescut de abuz asupra propriilor copii și parteneri de viață, risc crescut de comportament agresiv asupra copiilor și partenerilor de viață, sănătate mintală redusă atât în perioada copilăriei cât și în cea de adult (Ghershoff, 2002). S-a arătat de asemenea că pedeapsa corporală are efecte negative asupra dezvoltării cognitive a copiilor.

Totuși, ce poate face părintele?

Noi, părinții, avem nevoie de mult mai mult sprijin decât primim în mod obișnuit. Nu e drept să trebuiască să facem față provocărilor repetate ale parentajului care ne duc la capătul răbdării, fără să avem nici o idee despre cum putem găsi ajutor. Nu e corect că nu există nici o metodă pe care să ne putem baza pentru a ne restabili echilibrul emoțional atunci când suntem frustrați peste măsură. Mi se pare că folosirea bătăii demonstrează nevoia noastră de ajutor, de mai multă bunătate în viața noastră, de mai puține griji privind viitorul nostru și al copiilor noștri. Vrem ceea ce e mai bun pentru ei și se pare că avem nevoie de mai mult ajutor pentru noi înșine.

Noi, părinții, avem nevoie să ne ascultăm reciproc, să ne aflăm poveștile. Avem nevoie să auzim câte probleme întâmpină un părinte extenuat și frustrat. Avem nevoie să ne arătăm unii altora aprecierea pentru lucrurile pe care le facem bine. Avem nevoie de cineva de încredere care să ne asculte toată furia, grijile și momentele de disperare.

Este absolut remarcabil ce diferență face în viața unui părinte șansa de a fi ascultat! Și apoi, este nevoie să ne apropiem de copii, în loc să îi atacăm pentru provocările pe care le întâmpină.

Pare un pic neobișnuit, dar să te aproii de copil, să pui o limită apoi să rămăi aproape și să asculți potopul de sentimente pe care îl revarsă, e mult mai blând decât să apelăm la pedeapsă. În același timp, acest mod de a pune limita, îl ajută pe copil să învețe ceva din limita pusă.

Mintea lui evacuează tensiunile emoționale erozive în timp ce tu îl menții în siguranță, iar la final el știe că tu îl iubești. L-ai ascultat, iar dorința de a încălca limita din nou a dispărut. Te-ai conectat cu el și mintea lui trece din starea de ”Nu-mi pasă ce cred ei!” în cea în care simt că fac parte din familie din nou.

Staylistening (Rămâi și ascultă) – să asculți până sentimentele copilului sunt deplin exprimate – ajută copilul să învețe din greșeli și din erorile de judecată. La finalul unei sesiuni bune de plâns sau după un tantrum, în timpul cărora a fost sprijinit de părintele său, copilul poate da sens celor întâmplate anterior. El înțelege limita care a fost pusă fără a se încărca cu resentimente sau furie.

Pe termen scurt, când rămăi și asculți, îl ajuți pe copil să restabilească conectarea cu părintele care l-a ascultat pentru ca mintea lui să funcționeze din nou, aici și acum. Părintele are astfel posibilitatea să folosească adevărata putere asupra comportamentului deraiat al copilului, care nu era potrivit pentru nici unul dintre ei, și anume puterea afecțiunii sale, puterea bunului său simț.

Staylistening (Rămâi și ascultă) în acțiune. Iată cum poate funcționa.

Mi-a fost greu în ultima vreme cu băiatul nostru de patru ani. Cerea atenție în continuu, iar maniera în care o făcea nu era cea mai ușor de acceptat. Strigătul pentru ajutor ia de multe ori forma unei cereri constante pentru atenție. Am observat și faptul că devenise foarte rigid în răspunsuri. Pantofii nu erau legați corect. Gloga nu stă cum trebuie. Toate aceste situații au delanșat tantrumuri cu trântiri la pământ și miscări incontrolabile de mâini și picioare. În unele zile aceste tantrumuri se întâmplau unele după altele, într-un șir nesfârșit, chiar dacă îi ofeream ore întregi de atenție.

Cireașa de pe tort era faptul că începuse să ne lovească pe mine și pe soțul meu și pe surioara lui. Lovește doar acasă. Nu a lovit niciodată prieteni sau rude.

Azi dimineață simțeam că încă un tantrum avea să se declanșeze. Cum atât eu cât și soțul meu ne simțim restimulați de intensitatea furiei băiatului nostru, mai ales când e îndreptată asupra noastră, am hotărât să lucrăm împreună până când comportamentul lui se va schimba, și să-l ajutăm pe băiatul nostru cu sentimentele lui puternice.

Soțul meu a hotărât să pună o limită și l-a dus pe băiat în camera de sus. L-am însoțit și eu și împreună am stat cu fiul nostru în timp ce el se trântea pe pat și țipa la noi. I- am oferit alternativa de a lovi o pernă dar a refuzat, dorința lui fiind să ne lovească pe noi și în special în față. Ne-am menținut în siguranță față de loviturile lui și i-am reamintit că și el este în siguranță. Când criza s-a intensificat, s-a plâns că nu poate respira, dar noi puteam observa că fizic nu avea nici o problemă. Cred că avea un fel de deja-vu emoțional. I-am spus că noi îl vedem respirând și ne vom asigura că va respira în continuare. Ne-a împins tare, cu toată forța lui. A continuat așa o vreme, care îmi părea că nu se mai termină.

Apoi s-a oprit, așa deodată, a ridicat capul și s-a ghemuit aproape de mine. Fără să mă gândesc prea mult am făcut un cerc din măini, iar el a luat asta ca pe o invitație de a tree prin cerc. Și-a făcut loc prin deschizătura circulară dintre mâinile mele și a trecut triumfal în partea cealaltă. A vrut să repete operațiunea, dar de data asta mi-a cerut să strang puțin cercul. De fiecare dată când reușea să treacă, zâmbea. S-a jucat așa o vreme trecând când printre măinile mele când printre măinile tatălui său. Curând a venit și sora lui, care i-a auzit chicotelile, și am petrecut câteva minute râzând cu toții.

Aveam nevoie de așa ceva. Am reușit să trecem prin plâns și să ajungem de cealaltă parte. Mă întreb dacă nu cumva și-a lucrat sentimente legate de naștere. Nu cred că vom ști vreodată, dar cu siguranță s-a simțit bine trecând prin cercul strâns. Restul zilei a fost foarte destins și cooperant.

Acest articol a fost tradus de Irina Nichifiriuc, instructor certificat Parenting by Connection. Aflați mai multe despre Irina, vizitându-i pagina ei de Sfatul Mamei aici.

Leave a Comment

Scroll to Top