Copilașul tău se oprește brusc în mijlocul unui moment de joacă și te lovește? Ori pocnește alți copii, chiar pe proprii frați? Dacă-i așa, dă-mi voie să te asigur că nu ești un părinte ratat. Atunci când micuțul tău lovește nu este cuprins de o vrajă misterioasă. Copilul tău nu este rău.
Totuși, atunci când un copil mic lovește, în el lucrează forțe nevăzute. Forțe emoționale. Chiar dacă fața lui nu transmite nimic sau râde copios atunci când lovește, agresivitatea lui este determinată de emoții. De obicei, emoția din spatele agresivității este frica.
Mai întâi, trebuie să știi că puiul tău nu vrea să rănească pe nimeni și nici nu vrea să fie etichetat ”copilul rău”. El nu are nevoie de pedepse; de fapt pedepsele și Time Out îl fac să lovească din nou, cu prima ocazie. El are nevoie de TINE.
Uneori copiii experimentează cu lovitul. Acest comportament va dispărea de la sine.
Copiii mici sunt cercetători entuziaști. Ei experimentează zi și noapte, astfel învață cum funcționează lucrurile. E felul lor de construi depozite de informații despre părinții și prietenii lor, despre cum funcționează lumea care-i înconjoară. Unul dintre lucrurile cu care aproape orice copil mic experimentează este lovitul.
Dacă a lovit o dată, de două, de trei ori, nu-ți face griji. Ce poți face este să-i îndepărtezi ușor și calm mânuța de cel pe are îl lovește așa încât să nu-l mai ajungă. Poți să-l lași să încerce, doar să te asiguri că mânuța lui nu aterizează pe tine sau pe altcineva. Cuvinte blânde precum ”Nu, asta nu-mi place” sau ”Nu pot să te las să faci asta” ar putea fi de folos. Scopul e să-i dai informații nu să ai o reacție. Dacă nu reacționezi sălbatic (iar copilul nu este martor la bătăi în viața de zi cu zi), experimentele lui cu lovitul se vor estompa. După câteva încercări, ele vor pierde factorul de noutate, iar copilul va trece la alte experimente: cățărat, alergat, aruncat mingi ori jucatul cu pisica.
Dacă răspunzi dur atunci când copilul mic lovește, comportamentul lui va persista.
Oricât de ciudat ar părea, dacă reacția ta la comportamentul copilului este una dură, ai mari șanse să transformi lovitul într-o rutină. Când reacționăm cu mânie, copiii internalizează acel sentiment. Astfel, adăugăm încă un lucru pe lista celor de care copilul nostru se teme. Copilul va simți nevoia să lovească din nou pentru că nu înțelege de ce ai țipat, de ce l-ai lovit înapoi, de ce l-ai strâns de braț sau l-ai târât pe scaunul din colț. În mintea lui, comportamentul tău nu are sens. L-a speriat, iar acum îl reia din nou și din nou în speranța că mintea lui va elucida sensul comportamentului tău. În cel mai scurt timp când se va simți speriat sau singur mintea lui îi va spune: ”Lovește. Asta faci când nu te simți bine – lovești”. În acest fel, metodele de disciplină pe care mulți părinți le consideră ”consecințe naturale” sau ”pedepse meritate”, devin parte a unui ciclu de comportamente pe care copilul le adoptă din ce în ce mai des atunci când nu se simte bine.
Frica îl determină pe copilul nostru să lovească.
Nu toți copiii lovesc atunci când le este frică – nu este singura reacție instinctivă atunci când simțim frică, dar este una dintre reacțiile înnăscute. Fie că zâmbește ștrengărește sau pare impasibil atunci când lovește, ori lovește numai când e foarte supărat, poți să presupui că declanșatorul comportamentului este frica.
Râsul este una dintre metodele prin care copiii se eliberează de sentimentul de frică, de aceea lovitul este acompaniat uneori de râs. Copilul încearcă să se elibereze de tensiunea cauzată de frică, dar nu reușește suficient de repede pentru a preveni lansarea unor lovituri.
Cei mai mulți copii își ascund sentimentele de frică de la o vârstă foarte fragedă. Ei observă stânjeneala noastră atunci când ei au sentimente puternice. Încercăm să-i facem să nu plângă, le distragem atenția când sunt supărați, reparăm lucrurile în încercarea de a-i opri din a face o criză. Pun pariu că majoritatea dintre noi părinții dăm zilnic cel puțin zece semnale cIare copiilor noștri că nu dorim ca ei să ne arate cum se simt. Și atunci fricile lor sunt îngropate undeva unde mai târziu pot cauza necazuri. La un moment dat ele ies la suprafață nu sub formă de plâns, o atașare excesivă de părinte sau o criză cu țipete și urlete, ci sub formă de încăierări, mușcături sau îmbrânceli cu alți copii.
Sentimentele ascunse cauzează necazuri. Faptul că un copil lovește este doar un semn că acesta este dominat de frică. Trezirile frecvente noaptea, tantrumurile, refuzul de a încerca lucruri noi, suptul degetului, mofturile exagerate pot fi semne ale faptului că puiul tău a trebuit să-și ascundă sentimentele, iar ele au devenit prea greu de stăpânit.
Pasul unu. Când copilul lovește oferă-i cu blândețe și atenție o barieră
E destul de simplu să ajuți un copil mic să oprească comportamentul impulsiv și repetitiv de a lovi. Vino aproape atunci când intuiești că urmează să lovească – să anticipezi comportamentul agresiv te ajută pe tine să răspunzi fără să reacționezi. Asta înseamnă să observi când mintea ta îți spune: ”Hmm, oare va lovi? Se apropie cam mult de copilașul acela. Sper că nu-l va lovi”. Acest gând este pentru tine semnalul că e momentul să te apropii cu calm de copilul tău și să fii pregătit. Speranța nu îți va aduce soluții, dar pregătirea, da.
Așa că apropie-te ca din întâmplare, fii blând și nu da avertismente verbale. Acestea din urmă nu ajută sentimentele de frică ce îl determină să lovească să se domolească.
Când mânuța lui se întinde să lanseze o lovitură, pareaz-o blând cu mâna sau brațul tău. Sau ține-l delicat de mână sau de braț atunci când se apropie de alt copil pentru a preveni o lovitură subită. Tu ești managerul de securitate. Treaba ta este să te asiguri că nimeni nu este lovit.
Când încearcă să lovească, doar oprește-i mânuța și spune-i blând: ”Nu pot să te las să faci asta”. Apoi oferă contact vizual. Rămâi acolo. Nu te înfuria, nu certa, nu spune absolut nimic altceva. Doar ține-i mânuța cu blândețe și stai cu copilul tău.
Când ești liniștit și calm și ai prevenit cu blândețe un incident, sentimentele care determină acel comportament vor ieși la suprafață. Copilul se va simți extrem de inconfortabil. Va începe să plângă, să transpire, să tremure sau să se trântească la pământ și să facă un tantrum. Îți propunem o alternativă, care, oricât de ciudat ar părea, face o mare diferență: ceea ce îți dorești acum este ca acele sentimente grele și inconfortabile să se reverse într-un val imens de emoții. Îți dorești ca acea energie negativă să iasă din copil, nu să fie stocată undeva într-un colț al minții de unde, mai târziu, să provoace necazuri.
Ascultă. Sprijinul tău este un antidot puternic pentru frica ce determină agresivitatea
Cât timp copilul tău este supărat, îl ajută să te știe pe tine calm și iubitor. Nu are nevoie să-i fie frică de comportamentul tău impulsiv sau dezaprobarea ta. El se poate concentra pe eliberarea acelor tensiuni problematice. E posibil să plângă. E posibil să transpire intens în timp ce țipă din toți plămânii. E posibil să își arcuiască spatele sau să se arunce la pământ. S-ar putea să încerce să te lovească și să se zbată. Cu cât va fi mai intensă reacția copilului, cu atât mai vizibil va fi rezultatul acelui episod emoțional. Acesta este felul în care puiul tău elimină sentimentele rele – mai ales frica. El se folosește de prezența ta calmă ca de un far care-i dă libertatea să se elibereze de sentimentele care i-au infectat comportamentul.
Poți afla mai multe despre această metodă testată și dovedită de a Pune Limite.
[inf_infusionsoft_inline optin_id=optin_17]
Da, vreau sfaturi și exemple de la Hand in Hand.
Iată ce poți spune cu blândețe printre pauzele de ascultare și sprijin. Vorbește din când în când pentru a-i da de știre că observi cât de greu muncește la eliminarea fricii din propriul sistem.
“Știu că-ți place Jasper. N-am să te las să-l lovești.”
“Sunt aici și am grijă să fii în siguranță.”
“Nu e nimeni supărat pe tine. Ești fetița mea minunată și am să stau aici cu tine.”
“O să ai o zi frumoasă cu colegii tăi. O să stau cu tine până te simți mai bine.”
“Îmi pare rău că e așa greu pentru tine. O să mă asigur că restul zilei va merge bine.”
“Orice te-a înspăimântat s-a terminat. Nu se va mai întâmpla.”
“Nu, nu e nevoie să plecăm acasă. Eu cred că te poți simți bine aici în scurt timp. E OK să rămânem aici.”
Ascultă 80% din timp cu căldură și blândețe cât timp copilul tău se luptă cu sentimentele grele. El face ceea ce s-a născut să facă: scapă de stres într- un mod sălbatic dar eficient. Dacă îi poți fi ancoră în timp ce-și lucrează astfel emoțiile, vei avea parte de un omuleț cu totul diferit la final. Visul emoțional urât se va termina. Frica i se va evapora – poate nu toată, dar destulă cât să-i permită sa fie fericit din nou și să aibă o zi mai bună ca de obicei.
Ascultarea emoțiilor (Staylistening) copilului tău îți simplifică ție viața de părinte. Tu îți ajuți copilul să-și curețe mintea de gunoiul emoțional, iar copilul poate gândi mai limpede. Asta înseamnă că nu e nevoie să ții predici, să reciți regulile de bună conduită în societate, în casă sau în grupul de prieteni, nici înainte, nici în timpul și nici după un incident în care ai pus o limită necesară. Poți să ai încredere în copilul tău că știe să-i trateze bine pe ceilalți. Ce puțin atunci când are mintea limpede, știe. Știe cum să fie un prieten bun. Când pui o limită blândă și apoi asculți emoțiile (Staylistening), de fapt îl ajuți pe copil să-și revendice șansa de a fi în deplinătatea facultăților mintale, eliberat de stocul de sentimente de frică.
Iată cum poate funcționa acest proces
Într-o după amiază am mers în parc cu bebelușul, băiatul mai mare (sub 3 ani) și prietena lui. La un moment dat prietena fiului meu a încercat să-l lovească pe acesta când se dădeau pe tobogan. Am luat-o pe fetiță ușor de pe tobogan și i-am spus blând că nu o pot lăsa să-l lovească pe fiul meu sau pe altcineva. S-a arcuit pe spate și a început să țipe cu toată puterea.
Am continuat să-i vorbesc calm și să-i spun că nu o voi lăsa să se rănească pe sine sau pe ceilalți și am încercat, cât de blând am putut, să mențin contactul cu corpul ei. Țipa încontinuu ”O vreau pe mama!„. Dacă mama ei ar fi fost acolo totul ar fi fost bine, dar așa nu mă simțeam în stare să merg pe stradă cu trei copii dintre care unul în acea stare de surescitare. Aveam destul de mult de mers, eu având și bebelușul în port- bebe. Mi-a fost frică să nu mă asculte pe drum și să-mi dea drumul la mână sau să alerge prea repede. I-am spus calm toate aceste lucruri.
La un moment dat am încercat să-i dau mai mult spațiu fizic, dar ea a început să alerge în direcția casei. Așa că i-am adunat lucrurile și i-am spus că nu o pot lăsa să plece singură. Tot procesul de plâns, ținut și vorbit a durat ceva vreme, 20-30 de minute poate, crescând și scăzând în intensitate. Nici nu vreau să-mi imaginez ce or fi crezut ceilalți părinți din
parc. La un moment dat unul din părinți s-a uitat la mine, mi-a zâmbit și a zis: ”Iau notițe”.
În plus, trebuia să am grijă de bebeluș și de băiețelul meu care stătea lângă mine privindu-ne cu îngrijorare.
Acum stăteam pe o bancă, iar fetița mi-a zis că ar vrea să se dea în leagăn. I-am spus că va trebui să așteptăm să se elibereze două leagăne pentru a se putea da amândoi copiii. Asta a declanșat o nouă rundă de țipete. Am mai continuat așa o perioadă.
În sfârșit, am simțit că putem măcar să ne deplasăm spre zona cu leagăne, iar când am ajuns acolo celălalt copil plecase, iar ea și băiatul meu se puteau da împreună și eu să le fac vânt.
Când a venit timpul să plecăm spre casă i-am întrebat pe amândoi dacă vor să le opresc eu leagănele sau să le las să se oprească singure. Fetița mi-a spus că ea vrea să lăsăm leagănul să se oprească singur. Momentele de așteptare cu răbdare au avut un farmec aparte.
Când am pornit spre casă, ea m-a luat de mână. Acasă s-a desprins ușor de mine și a plecat spre părinții ei. Am luat-o departe pe mama ei și i-a descris pe scurt ceea ce se întâmplase, iar a doua zi am sunat-o să aflu cum a decurs restul zilei. Mama fetiței mi-a spus că aceasta fusese foarte calmă și super obosită la ora de culcare. A doua zi ne-am întâlnit pentru încă o rundă de joacă, iar fetița a venit la mine și mi-a dat o îmbrățișare.
– Laura Podwoski, Berkeley, CA